Doar ganduri…
A Blog.com weblog
“Moartea ne rapeste cel mai de pret colier. RASUL. Si nici ea nu-l poarta”
Posted by alegzutza_4u in Nov 09, 2009, under Uncategorized
Vineri seara vuia orasul de un singur zvon… ” A MURIT TZUTZU” .
Si era vorba despre raraitul pe care cu totii il indrageam… il iubeam. Multi ne-am bucurat de prietenia lui. Dar s-a stins mult prea devreme… Si a lasat o groaza de lucruri neterminate. Ne-a lasat pe noi toti cu o durere de nedescris, pe parintii lui, disperati, pe iubita lui, cu sufletul mereu tulburat de moartea lui, cu iubirea pe care de acum o impartaseste singura, cu constiinta incarcata. Ce e viata asta? Cand incepi sa o gusti mai “de-adevaratelea”, mori. Si atat.
Alte cuvinte nu mai au rost… cert este ca tzu al nostru nu mai e, ca nu mai are cine sa ne faca sa radem cand spune “rau, ratusca, ramurica” (bineinteles, ca un adevarat francez, cu “r” din gat)
http://www.monitorulsv.ro/Local/2009-11-09/Un-teribil-accident-de-circulatie-a-destramat-un-cuplu-de-tineri-, un articol care descrie mai bine ce s-a intamplat.
Odihneste-te in pace, STRUTUL NOSTRU RARAIT. Ne vom aminti mereu de tine. 
(
Ganduri…si atat
Posted by alegzutza_4u in Nov 05, 2009, under Uncategorized
Singura, am ajuns la concluzia ca nimic nu are rost, decat daca traim ce trebuie, cand trebuie, cu cine si cum trebuie. Totul este sa stim sa spunem NU sau DA, si de ce nu, sa gandim foarte bine inainte de a spune asta.
Ne asumam niste riscuri si niste responsabilitati inainte sa gandim problemele pe toate fetele, si ne trezim uneori cu regrete ca nu ne-am ascultat mama, tatal, o prietena care spune mereu ce gandeste, chiar daca dor cuvintele ei, sau ratiunea. Totusi, inima ne ghideaza pe majoritatea dintre noi. Nu de mult, imi spunea cineva caruia i-am povestit eu o problema de-a mea, sa bag in seama doar “ce intra la stomac, si la inima nimic”. Oare nu as fi obeza? 
Probabil ca nu. Inima mea nu functioneaza cum trebuie, asta e toata problema. Acumuleaza ABSOLUT orice vorba rea, orice suparare, orice fleac. Oare a oricui este asa? Probabil unii au vocatie de actor si isi mascheaza mai bine suferinta, altii o arata si merg totusi mai departe si altii o doresc (la suferinta ma refer). Eu nu o doresc, dar nu reusesc sa o ascund atat de bine, nu asa cum as dori. Totusi, fac tot ce imi sta in puteri sa uit de necazurile mele, neimportante pentru unii, dar pentru mine tragice.
Dar sa lasam suferintele de-o parte… Sa ne amintim lucruri frumoase, dupa care tanjim, care ne lipsesc cu desavarsire. Lucrurile acelea marunte pe care nu le bagam in seama cand se intampla, si de care, cand ne amintim, ori ne dau lacrimile, din cauza ca mai vrem sa le traim o data, ori ne bufneste rasul. Din punctul meu de vedere, nimic nu este intamplator. Totul se intampla, din cauza ca noi vrem asta; daca nu am vrea, nu s-ar intampla. Totusi, sunt femoneme pe care nu mi le pot explica. Vorbesc despre lucrurile care se intampla si pe care nu de dorim. Care ne fac placere. Sau nu.
Cati dintre noi nu injuram atunci cand suna amicul/a cel/a disperat/a sa ne anunte ca vine in vizita sau ca vrea sa fumeze o tigara si nu are cu cine? Si de ce se intampla chiar atunci cand nu avem chef? Eh… Eu as vrea sa mai traiesc macar o data nervii aia, atat de placuti acum. Chiar si acum zambesc cand imi aduc aminte cum o prietena de-a mea ma scotea afara din casa (a sa, bineinteles) ca sa ii aduc un sandwich “de ala bun” , sau se autoinvita la masa cand mama pregatea ceva gustos. Si nu era singura… Daca se aduna tot clanul de fete, rar mai ramanea ceva si pentru mine. Dar ma bucuram sa le vad atat de fericite pe toate, cum se cearta de la paine sau de la tacamuri. Uneori ne certam si pentru un pahar de vin, intr-o sambata seara, la cea care era singura acasa. Si jucam rummy pana tarziu, si fumam pachete intregi de tigari. Daca as reusi doar sa imi calc inima in picioare si sa mai traiesc momentele astea… Sunt sigura ca as reusi, daca as vrea. Dar sunt prea lasa ca sa vreau. Si ma plafonez, ma afund in normal, eu, cea care mereu am vrut pentru mine ceva special, iesit din comun, fara o clipa de plictiseala sau de suferinta. Am vrut sa rad din toata inima… si nu singura… Cu prietenele mele, pe care le-am pierdut… Cu familia mea, care s-a destramat… Cu tot ce iubesc si am iubit vreodata. Chiar si cu prezentul… dar… daca ar fi putin de tot mai pe placul meu…asa cum am visat…
Ghiveci de ganduri
Posted by alegzutza_4u in Nov 05, 2009, under Uncategorized
Tocmai am terminat de citit un articol despre cum sa iti targetezi blogul, daca esti incepator, scris de Cabral. Fain baiat negrutzu`. Adica reies din cuvintele lui o sumedenie de trasaturi, demne de lauda. Si il laud si il apreciez pentru ce face pentru toata lumea, pentru toate clasele sociale, pentru absolut toate categoriile de oameni. Dar nu o sa scriu pentru a va arata cat de tare m-a impresionat Cabral, nici macar nu am pentru cine sa scriu. Si nici un subiect bine definit nu am. Am prea multe idei, si nu stiu cu care sa incep. Cu ce ar trebui sa incep? Cu faptul ca lucrez intr-un weed shop si sunt uimita de clientela vasta si numeroasa pe care o am? Ca e vorba DOAR de tineri? Sau ca am o pasiune pentru make-up? Poate despre rautatea oamenilor? Habar n-am…
Cert este ca in momentul asta nu pot dezvolta una din ideile pe care le am. Si am MUULTE. La ce ma pricep cel mai bine? Nu stiu… sunt mai multe lucruri la care ma pricep. De exemplu, la make-up. La desen. (cine mai stie ce artista zace in mine si eu nu o scot la iveala?) Odata jucam bine handbal si volei. Acum nu mai stiu cat randament mai dau intr-o echipa, nu am mai jucat de mult. Am visat si eu sa fiu o sportiva renumita, mai precis o handbalista, sa ma vada mama, tata, bunicii, cateii si pisicile la teveu, sa fie mandri de mine cu totii. Dar nu se poate. Un accident tampit m-a scutit de “povara” acestui vis. Asa ca am lasat-o balta. Am vrut sa fac niste cursuri de calificare, de make-up artist. Dar de ce nu le-am facut nu stiu nici acum. Probabil o sa le fac. Nu imi lipseste nimic, in afara de vointa. Am un chef tampit sa-mi fie lene, sa nu mai fiu “in priza” mereu, sa alerg de colo colo, mai ceva ca o albinuta dupa polen. O sa-mi treaca… sunt sigura!
Am scris mai sus ca lucrez intr-un weed shop. O sa intru in amanunte si nu ca sa descriu locul meu de munca, ci comportamentul clientilor. Pe asta o sa ma axez.
De la inceput trebuie sa spun ca nu sunt consumatoare. Deci nu as vrea sa ma condamne cineva ca lucrez intr-un mediu de genul asta. Pe langa facultate, mai si lucrez. Si mi se pare foarte ok chestia asta. Am un dar special sa ma abat de la ceea ce vreau sa zic. Ziceam ca sunt uimita de cat de tineri si cat de fideli sunt unii clienti. Si ma strange in spate cand vad ca intra pe usa fete. Fete de alea frumoase, radioase, cu luminitele alea de tinerete si de primavara in ochi. Fetele acelea mereu invidiate pentru frumusetea lor. Ei da, de asa natura am eu cliente. Si imi pare groaznic de rau pentru ele, pentru frumusetea lor, pentru tineretea lor, pentru parinti, care se incred orbeste in odorurile lor. Stand de vorba cu una dintre ele, am ramas impresionata de cat de isteata este (nu de alta, dar aveam o parere total gresita despre ea; parea genul ala de fata tampitica, o curvulita frumoasa care rade prosteste). Si m-am inselat groaznic de tare. Tipa e chiar desteapta. Si serioasa. Doar ca e pacat ca nu isi valorifica, calitatile (scuzat cacofonia). O sa ii zic D. D ar fi trebuit sa fie in anul 3 de facultate, si este abia in anul I. La intrebarea “de ce?!?” raspunsul a venit foarte repede, cu vocea usor scazuta: “am nevoie de bani pentru altceva“. La naiba, ca nu-s asa de scumpe produsele… si banii nu sunt o problema in cazul ei, dar de ce sa renunte la viitor in favoarea prietenului, a bauturii pentru prieten si a altor produse? Asta nu inteleg… Ultima data cand am vazut-o arata foarte rau, dar in ciuda ochilor rosii si de la plans si de la prafuri, tot mi-a zambit cu toata fata. Si mi-a adus si o ciocolata calda. Zicea ca pleaca la facultate si ca abia asteapta sa ajunga acolo, ca o sa gaseasca si “de aia buna” (la expresia asta o sa revin mai tarziu). Eram absolut sigura ca mai consuma si altceva. Asta este despre D.
Altele prizeaza prea mult, si ma suna disperate, in afara programului, sa le dau ceva sa se linisteasca. Se balbaie de la drog, plang ca trebuie sa ajunga acasa si le vad parintii asa, se roaga la mine ca la o icoana. De la un cacat de “sare de baie cu aroma de FRUCTE DE MARE” (asa scrie pe plic, asa zic si eu ) se intampla toate astea. Unii fura bani din portmoneele parintilor, altii cer pe datorie, altii pe jumate de datorie. Ma simt ca un dealer de droguri, in adevaratul sens al cuvantului drog, doar ca tot ce vand eu este legal. Dar la fel de nociv. Si dependenta psihica nu intarzie sa apara.
Au venit la shop tot felul de oameni. Barbati, copii de 14 ani, fete, rockeri, manelisti, doamne disperate ca au gasit carti de vizita de la shop in buzunarul de la haina copilului, etc. Chiar si prieteni de-ai mei,de la care nu m-am asteptat. Doar ca intr-o zi, unul din cei mai fideli clienti m-a intrebat daca am “de aia buna” (aia buna fiind marfa adevarata, ilegala). La raspunsul meu negativ, el a mai pus o intrebare: “si nu vrei?”
In secunda urmatoare l-am invitat sa se aseze. Si nu pentru ca eram interesata de oferta, ci de curajul lui de a face “comert” in plina strada, si mai ales de consumatori. M-a lamurit foarte repede. Nu el vinde, si consumatori sunt foarte multi. Mult mai multi decat sunt la shop. Asta ma ingrijoreaza, in primul rand pentru ca tineri mai tineri ca mine se autodistrug, si in al doilea rand pentru ca sunt platita la procent…si imi scade salariul. Dar pana sa ii pese cuiva de salariul meu, sau de cati consumatori de droguri fura, omoara sau se omoara pentru droguri, o sa mai treaca ceva timp. Reactia oamenilor care, atunci cand se uita la stiri si vad cum unul din acesti tipi ucid sau se sinucid pentru o doza, este de a se “tz-tz-i” in fata televizorului. Si atat…
Va pup pe toti cei care binevoiti sa cititi micul meu blog, si astept urari de bine.
